Utopia comunista ii promitea omului nou imposibilul: de la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi.
Adica, nicio legatura intre rezultate (calitatea si cantitatea muncii sau profitabilitatea si eficienta activitatii) si rasplata (venit, salariu, pensii, ajutoare sociale).
Rasplata trebuia sa fie doar pe masura nevoilor. Exact ceea ce vor acum cei ce isi asteapta inca resursele existentiale de la stat si ameninta cu greve, proteste in strada si haos social.
Vor bani suficienti pentru acoperirea nevoilor de trai, pentru medicamente, concedii si pentru plata ratei la banca.
Noi ne facem ca muncim, mai punem o stampila, mai introducem o declaratie, iar voi nu uitati sa ne platiti. Indiferent de starea economiei si a bugetului, indiferent de capacitatea si de valoarea fiecaruia.
Nu vor o meritocratie, ci sustin o impozitare diferentiata si o politica publica nivelatoare, o haiducie care sa imparta saracia la multi in loc sa sporeasca bogatia.
Cineva isi imagina guvernul roman in postura doctorului Ciomu care reteaza mereu din economia reala prin masuri care afecteaza mediul de afaceri si descurajeaza investitiile, apoi constata ca putinul adunat la bugetul de stat nu ii ajunge pentru salarii si pensii, iar in final se imprumuta.
Statul social asistential numit Romania este tara omului nou care asteapta lunar banii de la stat.
De vina sunt politicienii care si-au inselat cu buna stiinta electoratul, intretinand iluzia ca banii ce-i primesc de la stat vin dintr-un sac fara fund, nu din impozitele, taxele si contributiile economiei reale.
Au dreptate cei ce sustin ca s-a creat astfel o dubla clientela politica: una captiva cadourilor electorale (bugetarii, pensionarii si beneficiarii de ajutoare sociale) si una generatoare de coruptie si bunastare nedeclarata (sponsorii politici care depind de contractele de achizitie de lucrari, produse si servicii oferite de stat).
Pana acum politicienii au evitat sa loveasca in ambele clientele. Prima le aduce voturi, cea de-a doua bani.
Disparitia clasei de mijloc prin impunerea impozitului minim forfetar si prin efectul crizei economice care a inchis sute de mii de firme private a subtiat insa sursele de venituri ale statului si il obliga sa ia o decizie si impotriva clientelei sale politice.
Optimizarea fiscala nu este acceptata de omul nou.
Ura impotriva buticarului din 1990 a ramas in mintea multora dintre romani.
S-a transformat in discursuri despre impozitarea progresiva a veniturilor si averilor celor bogati, a exploatatorilor care sug sangele poporului.
Am intalnit nu demult un bugetar care mi se plangea: "am ajuns in ultimul hal, am ajuns sa depind de privatii astia", pe care ii vedea ori ca pe niste straini hulpavi ce au venit sa profite si sa ne exploateze ieftin resursele si forta de munca, ori ca pe clientela politica a statului sau ca pe niste evazionisti fiscali care angajeaza oameni la negru sau cu salariul minim pe economie.
Cand vorbeste despre privati, omul nou nu se gandeste niciodata la intreprinzatorul mic sau mijlociu care actioneaza intr-o piata competitiva si concurentiala, isi asigura singur venitul din propria activitate pentru el si familia sa si mai plateste in plus salarii si taxe pentru 1, 10 sau 50 de angajati.
Acest tip de firme private care nu corespund modelului vechilor intreprinderi socialiste de tipul mamutilor industriali nu exista in constiinta omului nou.
El vorbeste doar despre multinationala nesatula, firma de utilitati de stat sau de pe langa primarie care scumpeste gigacaloria sau kilowattul si despre clientela politica (firma din constructii care executa prost drumuri cu costuri umflate si sponsorizeaza partidul de guvernamant).
Ii vede doar pe Patriciu, Vantu, Voiculescu si Tiriac pentru ca doar despre ei le vorbeste mass-media. Doar ei sunt mogulii din campania electorala.
Despre ceilalti se vorbeste doar cand se mai da o spargere la o casa de schimb valutar, cand este jefuita vila unui patron sau cand se mai sinucide un mic afacerist inglodat in datorii la banci si camatari.
© Mircea Mitrutiu
