Asa s-au obisnuit sa-l priveasca. Bun de impartit intre partenerii de coalitie si coabitare, baronii locali si grupurile de interese.
Toti cer ajutoare de stat, subventii si alocatii, dar vistieria e goala.
Planurile anti-criza sfasie resursele limitate intre cei prea multi ce se simt indreptatiti sa primeasca.
Sindicatele vor salarii marite, salvarea locurilor de munca, ajutoare de somaj prelungite si pensii recalculate.
Oamenii de afaceri cer masuri urgente pentru salvarea economiei, stimularea investitiilor si consumului.
Iar bancile, abandonate de mamele lor denaturate, intrate si ele in criza, asteapta tot de la stat garantii, lichiditati si capitalizare.
Ce se fac insa acum guvernantii, cand bugetul nu vrea sa se comporte ca un gumilastic?
Cum vor scapa basma curata politicienii intr-un an ce va fi marcat de noi alegeri, atunci cand nu-si mai pot tine promisiunile electorale?
Dau vina pe greaua mostenire?
Facturile neachitate de vechiul guvern, fondurile europene neconsumate, enormul deficit bugetar greu de finantat de pe o piata de capital interna secatuita de resurse sunt argumente de imagine care nu tin insa de foame.
E foame de resurse si banii publici nu ajung pentru toti.
Amanarile repetate in luarea unei decizii privind bugetul si planul anti-criza se datoreaza probabil unor calcule politice gresite ce trebuie acum refacute.
Pe cine sacrificam, este probabil intrebarea ce preocupa guvernantii. Ce costuri politice ne asumam?
Au promis ca nu vor majora impozite si taxe, nu vor sa se imprumute de la FMI si se tem sa-si puna in cap grupuri sociale de presiune prin masuri impopulare de austeritate.
Confruntati cu statistici ingrijoratoare si cu spectrul recesiunii economice, guvernantii trebuie insa sa aleaga.
Se pun rau cu sindicalistii si reduc semnificativ cheltuielile publice nejustificate si salariile umflate ale personalului bugetar?
Introduc criterii de performanta in sectorul public, in administratie, educatie si sanatate?
Dau afara functionari publici ce toaca frunza la caini?
Reduc comenzile de stat catre clientela politica?
Limiteaza categoriile de asistati sociali si fac pe bune anchete sociale inainte de a acorda ajutoare?
Sau maresc birurile suportate de tot mai putinii contribuabili din sectorul privat, dandu-le astfel un ultim bobarnac spre faliment?
Falimentul intreprinderilor mici si mijlocii private sau al practicantilor de profesii liberale inseamna insa si falimentul tarii, parasita oricum de investitorii straini si de capitalurile speculative.
Inseamna mai putine venituri bugetare si numerosi disponibilizati care ar ingrosa randurile somerilor si ar pune presiune pe bugetul de somaj.
Politicienii au nevoie de bani si de voturi.
Criza s-ar putea sa nu le aduca nici una, nici alta, ci doar asumarea unor decizii dureroase care sapa adanc, pe termen scurt la fundatia capitalului lor electoral.
Cele doua mari partide aflate la putere nu vor sa isi supere electoratul.
Sunt liderii lor cu adevarat pregatiti de sacrificiu in interes public, national, asa cum clameaza public adeseori?
Se vor ridica la inaltimea momentului sau vor esua lamentabil intr-un moment greu pentru o tara prea obisnuita cu tranzitii, strangerea curelei si generatii de sacrificiu?
© Mircea Mitrutiu
