Ca firma de recrutare de personal si ca traineri, va confruntati cu probleme speciale, datorate suprasolicitarii in munca la marile firme (valuri de plecari, instabilitatea fortei de munca, demotivare etc.)?
Razvan Ogarcin: Nu as spune ca asistam la un val de plecari dar cu siguranta exista destul de multe cazuri in care oamenii acuza suprasolicitarea.
Din pacate, desi exista multe oferte de angajare pe piata, nimeni nu poate fi sigur ca va evita situatia ‘caderii din lac in put'.
Schimband angajatorul nu e foarte sigur ca se va schimba si regimul de munca.
Ce solutii intrevezi pentru tinerea sub control a nivelului de stress in organizatii din perspectiva omului de resurse umane? Trainingurile de management al timpului sunt utile? Dar team building-urile, evaluarile psihologice sau de performanta?
Razvan Ogarcin: In primul rand, oamenii trebuie sa invete sa negocieze pentru timpul lor, pentru prioritatile lor, pentru programul lor.
In managementul timpului, cele mai importante doua lucruri sunt, dintotdeauna: capacitatea de a-ti stabili corect rolurile si prioritatile (cand spun asta, ma refer si la rolul de parinte, prieten, sot etc., nu doar la cel de specialist, manager, angajat) si abilitatea de a spune ‘NU', adica de a negocia pentru timpul tau.
A spune ‘NU' cu argumente, cu solutii alternative, cu integritate, asertiv, nu rudimentar si neacoperit.
Dar pot spune cu toata sinceritatea ca nu multi oameni detin si exercita aceasta abilitate.
Exista multe retineri: frica de a nu pierde un post, un statut, o imagine, o promovare sau pur si simplu lipsa curajului.
Din pacate, a spune ‘DA' tot timpul, oricarei sarcini, oricarui deadline, aceasta permanenta disponibilitate duce la o stare de surescitare, apoi de epuizare, frustrare, tensiune carora nu le pot face multi fata si mai ales nu pe termen lung.
In al doilea rand, fiecare dintre noi are responsabilitatea de a-si dezvolta la maximum eficienta individuala.
Se poate lucra bine timp de 8-9 ore pe zi sau groaznic de prost 11-12 ore pe zi, depinde foarte mult si de capacitatea noastra individuala de organizare.
Cred ca multi sunt astazi specialisti in a lucra haotic, precipitat, pe principiul fals ‘prima urgenta - prima prioritate'.
Si asta poate cauza un dezastru in managementul timpului.
Vizavi de trainingurile de time management, probabil ca afirmatia mea va fi un mare cliseu: ele sigur pot ajuta daca respecta doua conditii: daca sunt bune si daca oamenii dau curs recomandarilor facute in training.
Din pacate, se pacatuieste la ambele puncte.
Team building-urile, marea ‘descoperire' in industria de training a ultimilor ani, pot glisa cu mare usurinta de la sublim la ridicol.
Ele pot fi utile daca oamenii realmente folosesc aceste evenimente pentru a se cunoaste mai bine, pentru a se accepta si a colabora mai bine, pentru a comunica mai deschis.
Dar si in aceste situatii trebuie organizate cu masura, pentru ca in mare parte iau din timpul liber al participantilor.
Atunci cand aceste traininguri devin doar ‘petreceri campenesti', asezonate eventual cu exercitii adrenalinice care sa provoace limitele participantilor, menite doar se deschida ‘supapele' tensiunii acumulate in munca, ele devin evenimente hilare si ridicole.
De fapt, intr-o companie in care oamenii comunica deschis, onest, direct, practica empatia, colaborarea, chiar compasiunea, aceste team buildinguri ar fi absolut inutile.
Daca managerul isi face treaba excelent in echipa, trainerul e redundant.
Ar fi necesare doar unele prilejuri ca echipa sa isi sarbatoreasca succesele si membrii ei sa dezvolte sentimentul de apartenenta.
Dar in cate companii se poate vorbi despre un asemenea nivel de comunicare, cunoastere si incredere?
Ce categorii de oameni si ce profesii sunt mai predispuse la stress si oboseala cronica: managerii din multinationale, tinerii specialisti incepatori din firme sau micii intreprinzatori care isi conduc efectiv si afacerea proprie?
Razvan Ogarcin: In primul rand, mi se pare falsa si incorecta aceasta separatie artificiala: multinationalele exploatatoare versus celelalte companii.
Fiara corporatista fata de ‘cumsecadenia' companiilor locale.
Cred ca suprasolicitarea si excesul de sarcini pot fi intalnite la fel de bine si in companiile romanesti, multi oameni se plang de patroni romani care considera ca ziua de lucru a unui angajat trebuie sa aiba 12 ore, sa fie disponibil 24 de ore din 24, daca se poate si in weekenduri etc.
De fapt, am putea parafraza zicala veche si am putea spune ca ‘managerul sfinteste locul'.
In acele companii - multinationale sau locale - in care managerii au invatat care este diferenta intre eficacitate si eficienta, in care acestia organizeaza corect activitatile, deleaga cu responsabilitate, aloca sarcinile echilibrat, se poate vorbi si despre un management bun al timpului, oamenii sunt mai putin stressati si au timp si pentru ei.
Acolo unde managerii sunt primii care prezinta simptome grave de organizare, de setare corecta a prioritatilor si de respect fata de timpul celorlalti, au de suferit masiv toti cei din subordinea lor, e o reactie in lant.
Stressul apare in egala masura la managerii de top (care au foarte multe responsabilitati si bugete enorme de gestionat), la cei aflati la inceput de cariera (care vor sa demonstreze cat mai repede ca pot fi apreciati si promovati) dar si la categoria antreprenorilor (care pun atat de multa ambitie si energie in demararea afacerilor proprii incat uneori uita de timpul necesar familiei sau chiar ... cel destinat lor, odihnei, pasiunilor etc).
Exista studii de satisfactie a angajatilor care sa masoare si nivelul de incarcare cu sarcini sau presiunea exercitata asupra fiecarui detinator de job din firma?
Razvan Ogarcin: Unele companii fac asemenea studii interne.
Evident, conteaza in ce masura rezultatele studiilor se transforma in planuri de actiune coerente.
Cazul Raluca Stroescu a declansat un val de plangeri din partea angajatilor din multinationale pe forumurile online ale ziarelor si pe forumurile de discutii. Exista o stare latenta de nemultumire din cauza joburilor de tip ‘labour intensive' care a explodat acum pe fata sau doar lipseste un autocontrol al puterii reale de munca pe care ar trebui sa il exercite fiecare dintre noi?
Razvan Ogarcin: Cred ca exista mai multe categorii de angajati.
Cei care nu mai stiu sa-si traiasca viata, pasiunile, prioritatile datorita surescitarii din job, faptului ca devin prizonierii biroului, mobilului, e-mail-ului, deplasarilor in regim intensiv de serviciu, sedintelor care nu se mai termina, rapoartelor nesfarsite, weekendurilor la munca etc., etc.
Oameni supra-incarcati care devin ‘orbi'.
Exista categoria asta, clar, dar opinia mea este ca nu sunt chiar atat de numerosi pe cat se spune.
Si in multe din aceste cazuri (nu in toate) un factor determinant a fost presiunea pusa de compania in care lucreaza.
O alta categorie, a celor care nu se omoara deloc cu job-ul, dar striga ca din gura de sarpe ca asa e, ca sunt exploatati la maxim din cauza corporatiei, a surmenajului etc.
Daca le faci o radiografie zilnica a activitatilor constati clar ca sunt momente intregi in care irosesc timpul lor si al altora, lucreaza in ‘salturi', isi aleg prioritatile bazandu-se pe supra-estimarea haotica a competentelor si a capacitatii lor de munca, dupa care intra grotesc in mega-crize de timp, nu mai apuca sa-si faca treaba, fac intr-adevar ore suplimentare si striga din rasputeri ca sunt exploatati, surmenati, abuzati.
Un asemenea strigat ‘da bine' in companie, lumea te compatimeste, uneori te promoveaza, ... iata o strategie eficienta!
Mai este categoria celor care petrec ore nesfarsite la birou nu pentru ca munca ii obliga, nu sunt neaparat supra-incarcati, nici nu vor sa para neaparat asa, ci pentru ca si-au creat efectiv acest stil de viata, nu mai stiu ce sa faca acasa, acolo nu-si mai gasesc rolul si importanta, nu mai aloca deloc energie in pasiuni, in relatii sociale extra-job, in vizitat copacii din parcuri, in citit etc., etc.
Sunt oameni care ‘locuiesc' 90% din timp in biroul lor.
Si mai exista categoria, nu foarte numeroasa dar nici inexistenta, a celor care-si fac jobul cu implicare, daca e cazul mai apasa pedala overtime-ului (in momente de varf de activitate, situatii de criza etc.), dar daca sarcinile de lucru merg normal, isi vad si de ei, si de familie, si de prieteni, si de pasiuni, si de cariera, si de sanatate (cate o doza din fiecare, in ordinea corecta a alegerii lor, dupa cum pot).
Este categoria cea mai privilegiata.
Ceea ce putem face cu totii este sa analizam in profunzime care este ecuatia fericirii si implinirii pentru fiecare dintre noi, sa o descompunem in roluri si prioritati individuale si apoi sa alocam timpul de care dispunem in functie de acestea.
Cu integritate, discernamant, echilibru si fermitate.
Altfel o sa ‘ardem' degeaba.
Articol aparut in revista Banat Business nr. 172 / iunie 2007
